Iubiri dificile

Ca sa vezi, azi dimineata m-am trezit imbratisată c-o furnică. Si era necoaptăă, necoaptăă dimineata, că prin sistemul fizic al geamului se vedeau cîmpurile de forta ale rîndunicilor Beloniforme, electrizante, ținînd piept trogărașilor undițari care le ridicau rochițele hialine in timpul trilurilor (cu spinii lor dorsali, cioturosi, dar luciferini totodată, bioluminescentă special pusă la cale!). Ieseau scîntei, vedeam. Sub ei si sub hărmălaie, orele (nu stiu de ce, dar bag mana-n foc) umblau fara tocuri, sumar imbracate, doar pe vîrfuri de unghiuțe lăcuite, acoperind teritorii ce-n metri dadeau maxim doua trei lungimi de pendul gravitational, dar, ăhăă, ce conuri solare si abisale din pespectivă siderală. Pe varfuri sa nu trezească cochiliile cu omuletii, sa-i pună la rand si sa-i indrepte spre Munca. Si ne tineam strans in brate, adica eu o tineam strans intr-ale mele, ea ma tinea in niste liniuțe hymenoptere negre si usor gâdilicioase. Atunci, ca ma trezisem si nu-mi venea sa-mi cred ochilor (care, numai ei, sa calculam, cantareau cate zeci de musuroaie de-ale pățaniei de langa mine) am inceput sa imi tin respiratia, sa-mi inghit, hăpăind hăpăind, dioxidul de carbon inapoi din artere, ca mi-era sa n-o pierd, ca mi-era c-o s-o doara spinarea. Cel mai tare mi-era, de fapt, ca n-o pot justifica. M-am intors catre mine, catre conductele, ramurelele si cosuletele retelei vasculare, cutiile, arcurile si tecile mele interne, si le-am facut un semn mic, mic ca m-am inspirat de la un cili de pe traseul respirator, accentuînd cu ocazia asta miscarea vibratila si impunand un ritm dublu de ridicare a Prafului, in fiecare minut 12 grame cu un 1 mm, purificare pe brânci de cili, un semn pentru fiecare globula rosie sa se plimbe cum se cuvine (energic!) in jurul milioanelor mele de alveole, sa fixeze odoiul si sa incarce codoiul. Aici desfasurata, plimbarea nu mai e de joaca, con de lumina & si mai stiu eu ce vrajeală, aici sunt de acoperit cam 400 de mp într-o inspiraţie profundă.
Si totul, normal, doream sa se intample pe nesimtite. Sa nu se prindă furnica, mică si indiferentă, sa ma parasească, iar io, crocolili, sa răman singură si uriasă cu toate aceste procese, cu a mea insuficienta respiratorie ce porneste dis de dimineață

baticu' lu tanti lili

Nu-i uşor să plîngi la filme! Cînd sunt singură bine mersiăăă nu întîmpin probleme, plîng cît am io chef, dacă am chef plîng pînă mă doare capu sau pînă mă jenează perna udă şi-o-ntorc pe partea cealaltă. Dar cînd se adună lume la filme, mai plîngi dacă poţi, mai emoţionează-te dacă poţi! Şi începe, simt cum se adună tensiunea în obraji, în fosele nazale, cum se înşiruie Lacrimile ca butoiaşele pe marginea (bombată!) globului, cum dîrdîie ca gelatinele burtă-n burtă, cum stau cu zecile aliniate ca popicele, doar o secvenţă tare şi să vezi cum o să se răstoarne, cum o să pleznească doagele încovoiate...Dar noroc, din cînd în cînd, cu fiinţe ca tropman, cu care poţi să plîngi în Siguranţă! Căci ne uitam aseară la un film şi eu mă luptam să trîntesc la pămînt (?) sughiţurile, să trag înapoi (cu puterea minţii!) în umori lacrimile, ca pe nişte spaghete, totul din cauza unor secvenţe oarecare dintr-un film oarecare, tamponînd din cînd în cînd durerea în imaginaţie, unde hohoteam în voie, aruncîndu-mi (aşa, pentru o defulare pe cinste) capul în pernă de suferinţă. Şi-n timp ce-n realitate nu transpira nimic deodată m-am simţit cotropită de plîns. N-am mai putut, au transpirat doagele. Cînd ce să vezi, se uită tropman la mine!
-hei, ce e, te doare burta?
...