Inelul și frica din oasele unui șoricel

Numai ce văd că vine speriat spre mine un șoricel și-mi spune "Crocolili, tu pentru cît ne-ai mînca?" Of. Las la o parte juliturile de pe inelul meu în formă de lacrimă (măi, cineva își ascute săbiuțele în brîul de argint care susține secreția din ambră galbenă, rășină fosilă, iar eu una o să aflu), îl ridic pe șoricel de pe mochetă pe deget și-i zic "Păi pentru nimica în lume". Apoi îmi pică și fisa (hai că nu pe inel!) și mi-amintesc c-a tot răsfoit o carte cu 808 pagini, deci cam știu ce strămoș i-a băgat așa frica în oase. "Hai nu mai fi speriat, vrei să-ți prind o muscă și apoi pentru un forint să te fotografiez cu leșul pe limbă?" El înțelege și rîde, semn că m-am strofocat cît de cît bine să imit strămoșul din carte. Ne-ndepărtăm, tam tam-ul tatei, zgomotul de mitralieră, cuvintele se prăbușesc pe coala albă de hîrtie, unele după altele, cuvintele cu care el n-are nicio legătură, nici n-a avut, nici n-o să aibă. Oricum! Cîine ghiaur, micuruțule, pișpirica ta țară ofticoasă are necazuri, cineva îmi julește inelul...