Amarul lui crocolili

Încercînd să descui o poartă mi-am julit rău inelul! Am fost extrem de dărîmată, am numărat încordată zgîrieturile, am dat jos inelul de pe deget, l-am ridicat în dreptul soarelui, mi-am împins în obraz colțurile gurii- corelînd astfel cu formațiuni ale corpului resemnarea din suflet, mi-am șters lacrimile c-o rază întinsă de Soare dar de făcut nu mai era nimic. Și n-am mai vrut decît să îmi înec amarul! Așa că am extras ușor ușa deschisă din țîțîni, am scos din poșetă un furnal, o ramură de metalurgie și un flacon cu presiune și temperatură foarte înaltă, am amestecat, am turnat înăuntru firmiturile forjate (reprezentînd în mare parte nucleul acestei planete)- topind totul ca-ntr-o ședință cu ușile închise. În acest maglavaiz mi-am înecat prima dată amarul. Apoi m-am dus pînă la mina Sterling Hill din comitatul Sussex, New Jersey, deosebit de cunoscută pentru minereurile ei fosforescente ca să-mi înec amarul în lumina ultravioletă dintr-o peșteră discotecă. Pentru a treia metodă de înecat amarul mi-am ales o supă de pui sfințită. Încă eram dărîmată așa că am zis să mai dau o raită. Recunosc, pentru această raită m-am inspirat din muncile lui Heracle (reproducînd pentr-o nano nano nanosecundă, la mare depărtare-n timp, exasperarea lui Euristeu). Îndepărtînd invazia de păsări cu castanietele de bonz, mi-am putut finaliza înecarea amarului în lacul din Arcadia...