Zilele astea imi par pline de oameni urati. Tafnosi, repeziti, taiosi, urlati, plini de inversunare. Intotdeauna m-au speriat cei de-ti poarta pica intr-o secunda. Cei de te urasc ca si cum nu te-ar fi indragit niciodata. De exemplu, Katia, am uitat sa ii zic Pasolcei sa ii ia si ei parfum in cutie chinezeasca. I-a ajuns sa pufneasca, adica a asteptat la colt, supraincalzindu-se, ambalandu-se, prima secunda a saptamanii mi-a daruit o replica de doi lei, sa pufneasca, sa muste, sa invinovateasca i-a facut probabil bine. Cum se poate sa iei in nume rau o uitare simpla, neintentionata, superficiala si simpla? As fi iertat-o intr-o secunda, sa-i fi parut putin rau, dar nu i-a parut.
Mi-ar placea sa stau cu bunici zilele astea. Adica mi-ar placea sa fie lumea plina de bunici. In autobuz, in taxiuri, la coada la magazine, la serviciu. La posta. A, da, acolo alte uratenii. Fiinte urate peste tot, in plicurile pe care le cumperi pentru o scrisoare scrisa, in stampila, in restul pe care il primesti. Bunici sa vorbeasca putin, sa se miste incet, sa rosteasca intarziat toate cuvintele, bunici cuminti.
Îmi spun că trebuie să mă ridic apoi că trebuie să mă duc în camera
cealaltă apoi în camera cealaltă apoi în camera cealaltă până când ajung
într-un loc cu...
