Călcîiul lui crocolili

Mă gîndesc că pe termen lung (nu ştii ce-ţi rezervă Viitorul) am să renunţ la nas. Mai ales în perspectiva unor atacuri, să zicem. Cu aşa nărării ca ale mele, aş avea zero barat şanse de supravieţuire. Că să zicem se întîmplă atacul cu pricina şi mă ascund Undeva. Păi şi vin Atacatori şi la prima vedere îs scăpată bine mersiăăă. Cînd ce să vezi, şi acum trei variante, ca-n basme: cea mai probabilă, pentru că nasu meu e mereu plin de muci (mă scuzaţi nu mai am mult timp la dispoziţie, dar chiar e!) şi mă trezesc trădată de pîrîiaşu izvorînd din mucoasă, ieşind din dulap, prelingîndu-se pe podea, pîna la bocancii Atacatorilor! Ghici: Condamnare! Bine, sau să zicem că i-aş înghiţi (!), dar atunci urmează a doua variantă, căci eu oricum strănut foarte mult, asa că mi-ar fi imposibil, şi din cauza stresului, a molilor, a prafului, să nu strănut in ascunzătoare. Şi m-aş trezi cu uşa şifonierului deschisă, Sănătate, crocolili! Ghici: Condamnare! Bine, sau să zicem că aş învăta totuşi să îmi înghit strănutu, cum face tropman şi cum susţine, de-altfel, ca ar putea oricine dacă ar şti calea spre glandă, dar oricum am fi pe final şi ne-ar ieşi în cale a treia variantă, cu superbul meu nas mereu înfundat, situaţie în care mi-aş veni singură de hac, închisă printre molii şi plapumi şi stofe groase, n-as mai avea aer şi m-aş sufoca (din proprie iniţiativă nu mă predau!). Fireşte, urmează genericul cu scrisu, cu atacatorii care se îndepărtează....şi titlul Le fin, revărsindu-se odată cu ceara călduţă de la două Lumînări...