Durerea pe crocolili

Am ajuns acasă, am pus frîul pe parchet, au coborît emoțiile din el, m-am descălțat de adrenalină, durerea m-a năpădit, iar eu am început să plîng, îhîî hî hî. Mi-am scrîntit mîna, am zis spre șoricei. S-a lăsat liniștea, ne-am uitat toți un pic dezamăgiți la fluturele trist care-a dat chix la transformarea contracției musculare în mișcare coordonată! C'est la vie! Șoriceii au îmbrățisat mîna, apoi au pipăit-o, apoi au piperat-o (!), apoi au însemnat-o, apoi au smălțuit-o, apoi au modelat-o, apoi au topit-o, apoi au suflat-o, apoi au zugrăvit-o, apoi au pictat icoane (!), apoi au bombardat-o cu neutroni, apoi au așezat-o pe masa de lucru, apoi au îmbrăcat halatele lor albe de abator, apoi au lustruit cuțitele (!), apoi au șpreiat cîrligele (!), apoi my eyes were pumping out de frică, dar în final, surpriză! În jurul mîinii și încheieturii de Crocolili trona un ghips elastic, obținut prin înfășurare de codițe murine, 93% bumbac, 5%ș poliamidă și 2% poliuretan, fixînd într-un sistem complex de curele durerea zvîcnindă. Deși strînsă, culmea, mîna a simțit o ușoară eliberare. Apoi au închis-o cu cheia, apoi au încălecat pe-o șa, pe-o foiță...