vineri, aprilie 27, 2007

Liverpool

Imi intreb mintea
ce nu-mi raspunde, ce ma poticneste, mintea taraganatoare
poate se impotmoleste in ceva asa ca iau in primire corpul care o intretine, si eu clandestina in corpu-mi imi spun, in desisul trupesc de mate ca lianele si intestine, de stanci si aparate. Ma voi impinge la maxim in corpul meu pana voi sili mintea sa iasa la iveala.
In dinamica de a o gasi incerc sa dibui, sa-mi dibui dintii, sistemele tegumentare, calcaiele, narile, sa le confrunt cu sopote, cu interogatii si corespodente, cu vrute, cu trufie, sa aud raspunsuri cu urechi, cu muci, cu scarita, cu flux si constienta. Si vreau sa le simt in ce fel se simt in largul lor, cum mi se poseda singure. Din mine ma intreb, din rarunchii mei, incercand sa-mi depasesc obiceiurile mintii creatoare de sine, de mine. Ma afund in cerul gurii mele, ma ciocanesc in masele de minte si in omusor, in amigdalele pline de inghetata, ma scobor in laringe si ma vibrez cu el, ma aud cum scot sunete, cum gura pe care am patruns le rosteste cu vocea mea, ma aud, ce divan e organul meu. Ma aud, din fundul manualului de anatomie cum ma strica gura, cum limba livresca poceste ungherele, ma aud cum n-ajung auzita la altii. Ma caut mai departe, ma improspatez cu bronhiile deodata, ma opresc si asist cum se respira plamanii unul pe celalalt sau deodata, cum ma incetez si ma dilat la unison cu muschii in timp ce gura si vorbele mele se lovesc de aerul chitinos dupa care se baricadeaza altii. Musc din ficat pentru ca vreau sa il vad cum se regenereaza- ficatul e cel mai mare organ intern- si apoi imi asez lobul urechii stangi pe lobul corespondent. Ma ciocanesc iar, ma flausez pentru ca muschii, enzimele si spumele sunt moi, pentru ca aerul imi circula moale, sunt numai buna de pipait pe interior, interiorul meu e o captuseala. Ma lovesc de granita dintre mine si corpul meu, ma afund in insula corpului meu, afundand irisul sticlos pentru cele mai mari adancuri, ma strang intre viscerele mele. Nevoita sa functionez la unison cu ele, ma traiesc asistand la propria functionare.

Asta sunt, sunt o cautatoare de mine, sunt intr-o peripetie organica, fructuoasa. Ma cufund in sange, dau din maini in timp ce raul sangvin ma trece in singuranta prin dreptul pericolelor alunecoase din rinichi, aflux si insulina. Nu ma cunosc prea bine, realizez. Fata in fata cu pancreasul il privesc pribeaga, mi-e frica sa nu ma deformeze endocrin sau sa ma incalceasca in panglicile enzimate. Stomacul, hm. In varful picioarelor dirijabile, pe langa stomac, plina de hormoni si glucoze imi vine sa-l gadil, din pricina faptului ca stomac suna f masculin, imi vine sa-mi pipai stomacul, dar mi-e frica sa nu ma usture.

Si dintr-o data incepe sa rada, sa ranjeasca. Mintea, imi rade pe langa urechi, lipita de frunte, aproape ca mi se clatina ochisorii. Cica cum mi-am inchipuit toate astea, cred? Ma intreaba daca nu am auzit de sintagma-ochii mintii?! Ea mi le-a inchipuit, ea mi-a dat ocazia, ea e e acolo, cu ele laolalta. Eu sunt inafara mea si nu pot sa intru. Am vazut ce-a vrut ea sa-mi arate. Deci la ce imi folosesc ochii, mainile, pasii cand granita asta n-o pot trece? Incerc s-o incetez, pe minte, zic.
-Stai, eu sunt titulara
-atunci vino si ajungi-ma
-de fapt ma joc, ma joc cu tine.
-eu tie pot sa-ti joc feste, nu vad cum tu mie, bajbaito.

Ma mijesc, ma baba oarba pe peretele dintre, cu mainile proptite turceste in perete. Si ii zic 1, 2, 3 cine nuuu-i gataaa....dar cea care se ascunde sunt eu...ia, sa ma gaseasca.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Esti o bucurie!

Anonim spunea...

Ma voi impinge si eu la maxim, fara sa ma demasc...doar ca sa te cunosc.

ss spunea...

amandoua calde, si zambet si lacrima