Degetica, de ciuda!

As fi expulzat-o, as fi redus-o la un pumn inchis de 5 degete si as fi strans-o pana unghiile degetelor mi-ar fi facut puncte rosii pe dosul palmii, asa ca un fier de calcat incins si miriapod pe un material textil. Ma apucase disperarea, cand ma apuca disperarea urmeaza sa ma apuce plansul. Nu plang haotic sau panicat, nici isteric, plang in semn de supunere si induiosare, cred ca are o constiinta a ei care poate fi induplecata. Plang si astept sa ma vada. Ma si linisteste plansul meu, aproape ca ma oboseste si atunci simt mai putin cum imi topeste orice urma de control asupra corpului meu. Puterea ei ma reduce in cateva minute la stadiul de copil mic care nu stie ce se intampla cu el si atunci reactioneaza plangand. Tot in cateva minune e in stare sa ma lipseasca de cele mai importante puteri ale mele ca om in doua picioare, adica statul in picioare, ochii tinuti deschisi si mainile in stare sa apuce obiecte si perne sau carti. Lipsita de putere cum inca mai eram in stare sa ma interpretez, reuseam sa ma simt si revoltata, plina de ciuda pioasa ca poate sa ma vlaguiasca cu asa rapiditate, si perspectiva diferentei vizibile de puteri intre noi doua imi provoca alte randuri de lacrimi. Sperand in cel mai adanc colt al constiintei mele ca aceste ganduri, care ajung la ea- pentru ca mi-o imaginez cu puteri inimaginabile, capabile sa se stracoare in orice ungher al corpului pe care il domina,gandeam intentionat aproape tot ce gandeam, doar doar ceva din starea completa de ameteala si osteneala sa inceteze. Dar degeaba, timpul trecea si deveneam tot mai constienta ca drumul spre noapte va fi pavat cu mari intentii de zvarcoleala. Pana la urma, cand realizezi cat de inutil e sa te zbati sau sa soliciti o usurare de ritm si zvarcoleala, te lasi asa ca si cum ti-ai da drumul intr-un cazan imens de apa calduta, ca si cum ti-ai da drumul lipsita de orice initiativa de protectie lasandu-te pur si simplu in voia unui destin subordonat marelui destin. Si gandind-vom vedea ce-o fi sa se intample. Dorinta mea de a se intampla ceva de sens contrar intregii actiuni care daduse navala peste corpul meu era atat de staruitoare si una cu el incat mi se parea inutil sa mai insist. De-altfel, am si eu mandria mea. Nici vorba, in gand imi ziceam din cand in cand rugaciunile, sperand sa ma prinda o concentratie majora de duh divin si sa ma ridic deasupra corpului.
Dar ochii deveneau din ce in ce mai inchisi si mai indispusi, corpul ardea din ce in ce mai tare laolalta cu cearceaful si materialul textil de pe mine, infundatura patului devenea din ce in ce mai uzurpatoare si nu imi ramanea decat sa ma las inchisa de ochi, afundata de pat si topita de febra.


Apuzul puterii, pardon, abuzul durerii!!