Printesa cea trista

Ah! De ce se mai dezbraca oamenii?! Ma intreb, de ce nu raman imbracati- pe teritoriul Disponibilitatii cu ţinută, regiune infloritoare si amabilă in care oamenii, doamne fereste nu in croieli speciale, ies in intampinare. De ce se schimba? Cu bratarile la mana, cu cerceii in urechiuse si cu rujul rosu pe buze eu sunt, mi se pare, c-un rost. Si recunosc, ma cuprinde o tristete galbenă cand coboara seara si ziua mea se sfarseste, stiu prea bine ca vine randul prosoapelor cu aripile lor de pasari flamingo, a degetelor pentru pian fara inele, a sonetelor profetice, vorba cuiva. Stiu exact ce urmeaza, cineva o taie din hipotalamus, io raman pe loc si dau din mana: sunt cam ponosită. Ce-a mai ramas din fosta printesa sclipicioasa, impodobita peste zi? Nobody's baby now. Mai bine ma culc, asa modestă. Si visez castele si persane pentru popasuri batiale, iar pe tron un clown, direct majestatea sa proprie.
De-aceea, io, crocolili, nu prea stau in haine de casa. Ma plictisesc de groaza cu mine in ele. Prefer hainele cele bune. Acu' ce-am ajuns, nu se stie exact de unde.