Ce se dă nu se mai cere

Cînd eram mică făceam o mîncărică bună, smulgeam frunzele de limba vacii, le băteam bine bine cu o piatră pînă căpătau găurele pînzirele, dădeam mai tare în dreptul limbului, asta ca să nu iasă aţoase, apoi, direct pe suportul de placă de beton din spatele blocului, amestecam nişte praf de cărămidă roşie cu nişte scuipat de-al meu, şi, cu maglavaizu astfel obtinut plus că mai lăsau ele apă, ungeam frunzele, direct pe clorofilă, distrugînd din păcate nişte sedii de fotosinteză. Feţită mică fiind, nu ştiam prea bine ce se petrece în Spatele lucrurilor, mă gospodăream cum ştiam şi io mai bine, şi n-auzeam cum ditamai lumina, din cauză că îşi tura de zor Motoru, opintindu-se să-şi scoată din mica năclăiala bietele lungimi de undă rămase împotmolite, cam înjura pe greul Dumnezeu. Ei, între Timp, cu mănunchiul obţinut din trei degete, presăram nişte nisip şi pe-o parte şi pe alta, acesta din urmă, sub formă de sare si piper, să dea gust.
Faza-i că nu mai ştiu finalul reţetei, unde prăjeam şnitele astfel încropite. Cred că, lao adică, le mîncam crude...