Cuţitul

Vai, am şi eu, crocolili, o micro obsesie. Să nu mă pătez pe ţesătură! Dacă tătuşi, acţionez. Exact, de faţă cu musafirii, de faţă cu acţiunea ajunsă la cote maxime în film, de faţă cu curierul întinzînd să semnez recipisa, acţionez cu inamicul grăsimii. Pete de ciocolată, de roşie, de apă, de rinocer, de copac, de şură, de apă la moară, ce-o fi! Însă cînd sunt în societate, n-am ce face. Şi fierb în mine, iar în fiertură văd cu ochii minţii ţesătura necotropită de Defect, orbitoare, gîndind ce linişte era pe Vremuri, şi acuma uite ce urticarie la creier car în spinare. Of, să treacă mai repede Societatea, şi să mă duc acasă, să repun pe picioare maşinăria.

Însă, Ferească, dacă pata-i de ojă. Gălăgia-i pe viaţă! Ce să mă ştiu face?! Îmi turtesc gura de pelicula groasă de ciudă, groasă cît un geam termopan, şi zîmbesc. Dar apoi parcă o iau razna! Înghenunchiez, înfig cît ai clipi cuţitul în rană (în ojă, mă refer), ochii încep deja să-mi sclipească, drept pentru care mă las într-o voie primordială un pic, şi apoi...ei bine, şi apoi în loc să-l răsucesc, mă ridic! Părăsesc confruntarea şi, întoarsă deja cu spatele, încadrez cît ai clipi defectul în peisaj, cu cuţitul înfipt cu tot.