baticu' lu tanti lili

Nu-i uşor să plîngi la filme! Cînd sunt singură bine mersiăăă nu întîmpin probleme, plîng cît am io chef, dacă am chef plîng pînă mă doare capu sau pînă mă jenează perna udă şi-o-ntorc pe partea cealaltă. Dar cînd se adună lume la filme, mai plîngi dacă poţi, mai emoţionează-te dacă poţi! Şi începe, simt cum se adună tensiunea în obraji, în fosele nazale, cum se înşiruie Lacrimile ca butoiaşele pe marginea (bombată!) globului, cum dîrdîie ca gelatinele burtă-n burtă, cum stau cu zecile aliniate ca popicele, doar o secvenţă tare şi să vezi cum o să se răstoarne, cum o să pleznească doagele încovoiate...Dar noroc, din cînd în cînd, cu fiinţe ca tropman, cu care poţi să plîngi în Siguranţă! Căci ne uitam aseară la un film şi eu mă luptam să trîntesc la pămînt (?) sughiţurile, să trag înapoi (cu puterea minţii!) în umori lacrimile, ca pe nişte spaghete, totul din cauza unor secvenţe oarecare dintr-un film oarecare, tamponînd din cînd în cînd durerea în imaginaţie, unde hohoteam în voie, aruncîndu-mi (aşa, pentru o defulare pe cinste) capul în pernă de suferinţă. Şi-n timp ce-n realitate nu transpira nimic deodată m-am simţit cotropită de plîns. N-am mai putut, au transpirat doagele. Cînd ce să vezi, se uită tropman la mine!
-hei, ce e, te doare burta?
...

roztii ceva, nu-i asa?!

Eu am prins o libelula de culoarea ei roz. era si se purta roz. si statea lipita de umeri si de coate, de sani, sub sani si de pantecul meu, ea sta fix pe bratele mele din varful umerilor pana la intrarea in maini. infasoara si coastele, forma lor de aripa de inger iese prin tesatura fina. se termina sub forma unui val tivit pe oasele bazinului. se poarta ca o manseta fina la incheieturi, plina de insectari, pardon, intersectari intre linii verticale si chibrituri minuscule orizontale. cand te atingi roz pielea e sintetica si elastica. fina, epiderma are fire de atza
prinzi libelula si tragi, ea trasare usor, ti se intoarce inapoi si simti un clip clop pe piele, aproape surd. iti bagi mana stanga pe sub ea, pe langa coaste si stai asa, cu palma rasfirata pe coastele roz, vecine cu sanul.
eu ma simt calma si linistita cand fac asta, neaparat port bluza mulata si roz, de papusa.

letz play

Felul meu preferat de-a fi e in ciorapi roz si pantofi negri. In pantofii tocmai preferati fac cumparaturi. Doamnele vanzatoare obisnuiesc sa capseze bonurile cand domnisoarele platesc cu cardul, bonurile de la MegaImage sunt liste lungi ce trebuie indoite, bonurile de la tigari si prajituri nu prea ne trebuie. Toate in poseta mea rosie cu portofel. Sau in plicuri de hartie maro. Bonurile sunt bucati de hartii, documente miniaturale care-mi fac placere alaturi de bratara aruncata in fund sau ceasul mare, cartea. Dar aceste bonuri sunt vechi pentru ca odata inventam hartii de schimb.
Le tiparesc in spatele blocului, cu coatele sprijinite pe treptele de beton si inscriu valoarea cu non-salanta, stiu ce fac. Recunosc, fac si greseli, ultimele zerouri ajung pe treptele scarii, dar muncesc mult, am rupt juma' de caiet de matematica pentru hartie. Atunci, poseta era a mamei pentru ca e veche si nemaipurtata, captuseala e maro si rupta, pielea alba din exterior crapata, o purtam cu toarta lunga innodata pe umar. Si ma pun pe treaba. O indes cu toate documentele mele neoficiale, caietul de vocabular, un pix galben si o carioca. Sunt importante, umbli printre ele cu atentie, omul mare are treaba. Ies din casa, sun la usa Ancai, poseta ei e neagra si mare, lucioasa cu niste solzi ca de crocodil negru, cam urata as zice. Urcam un etaj la Marilena. Mama, ce faina e poseta ei cu margelele care sclipesc, ca fluturii cusuti in pernele de la tzara, in camera din fata, toarta nici macar nu trebuie innodata. Degeaba, are noroc cu Rodica, prietena din tinerete a lu Tanti Angela, ea are amant si cand se plictiseste de ele, i le lasa lu Marilena. Da' iti incap toate actele acolo, ca e mica! Imi incap, tu, hai sa mergem odata la birou! A mea e burdusita, banii de hartie, chitantele, file din state de plata, foi de borderouri, bilanturi, caci mama mea e casiera. Agendele, le furam de la bunica mea profesoara. De ce esti, mama, zgarcita, da-mi-o!! Si nu erau agende, era una singura, folosita.
Am uitat de rujul tocit, infundat in tub, de culoare portocalie. Rujul si chibritul portocaliu. Ciudat ca am uitat, acum e important. Nu era important atunci, dar in poseta oricarei femei se gaseste asa ceva. Sparlit si asta de la bunica. Si martisoarele, ca primea multe, multe tare, de la elevii ei. Zgarcita si cu astea. Martisoarele fluturi, sub forma de brose. Brose sub forma de fluturi. Simti matasea sub buricele degetelor?
Eu o cam simt

monitorul fatzanfatza cu...mine

Uite cum am putea face, mi-am zis. Si daca tot am purces la autoadresare, consolidand automat efortul si productivitatea, am inceput cam asa, adica fara nicio legatura:

*Mi-am asezat calculatorul in balconul blocului cu 12 etaje, la etajul unsprezece. Am inceput sa scriu cu doua masini parcate in curtea depozitului de gresie. Am adaugat de la mare distanta prajiturile Ana, le gasesc in fiecare zi pe bulevardul Decebal, in acelasi loc, de fapt in urmatoare propozitie. Nu m-am abtinut si am exagerat ceva, adica am inapoiat tiglele rosii, lasand casa cu 4 etaje din spatele depozitului descoperita. Afara e frig, bate vantul, imi ridic gulerul paltonului cu ajutorul unui gest si-mi contaminez observatiile cu alienare, si-n plus schimb si culoarea frazei-ca si cum s-ar autocontine, in afara textului. Oamenii deschid ochii langa depozit, privind in dimineata asta direct spre cerul innorat, dar albastru. Ochii lor intalnesc privirea mea, eu scriu cum privirea mea le invadeaza intimitatea in contactul diagonal. Ei tac si privesc, vorbesc in soapta. Nu protesteaza, oare asteapta vreun semn?! Singuri, se hotarasc pare-se sa se ridice din pat, prima data femeia pentru ca poarta o camasa de noapte din material galben si sintetic. Am gresit prepozitia, simt ca nu e bine ceva in fraza precendenta, dar ma grabesc altfel nu-l pot urmari pe barbat. In bucatarie, ea face cafeaua. Barbatul e in baie, ridica colacul veceului, cu gatul contorsionat ca o girafa asteapta sa imi cobor privirea ca sa se poata pisa in voie. Eu imi cobor privirea in calculator, degeaba m-am grabit. Barbatul trage apa si-n acelasi moment macaraua intra in functiune, muncitorii lenesi isi incep ziua. Groapa e imensa, escavatorul imi da impresia ca e nevrotic, nu se mai opreste. Pilonii de sustinere de pe margine, culoarea caramiziu-galbena transforma groapa intr-un stup de albine. Greseala: eu transform groapa in stup si adaug miere de albine si miros de cafea. Muncitorii sunt bondari si mananca salam in pauze, sotiile lor lucreaza in schimbul doi si fac tocanita de cartofi. Masinile raman parcate in ciuda agitatiei de la mine din pagina, masini cu sigla CRIS-TIM in timp ce o fata traverseaza o strada pentru ca poarta o poseta rosie de la distanta. Poseta cat timp o privesc si scriu despre ea. Apoi imi mut privirea, ea dispare.

Continuu sa privesc, dar gandul ca stau acolo ca sa scriu imi risipeste atentia si-n schimb, imi insereaza in minte marcajul imaginii generale, panorama intreaga, cu toate blocurile si fiintele laolata. Continua si frigul. Ma ridic, imi iau o tigara din pachetul de pe pervaz si intru in camera. Ma asez la biroul meu, cu spatele la colegi incep sa fumez. Mi-am gasit mainile cu o tigara refuzand sa se mai fumeze. Mainile au aprins alta, una noua. Am trecut la alte maini vazand cum aprind din nou vechea tigara si m-am gandit ca vor sa dea timpul inapoi.

Au reusit, am parasit proiectul si calculatorul din balcon si am dat un telefon. Am dat de un telefon in timp ce suna. L-am lasat sa sune, apoi l-am deschis sa scriu un sms. Am scris sms-ul si gandul mi-a fugit la *aproape_ de_total altceva.