Cum muşcă crocolili

In formă de inimă. Sa nu doară

The frozen world

Genunchi ascutit

Caravana cu mici boli imaginare

Prima, in roz sunt eu, crocolili. Imediat dupa mine, o bronsita veche de sute de ani, care se tine fest de bicicleta mea, cateodata o apuca la carapace si ii place sa ma doboare (am invatat cu mari eforturi sa ma dau pe bicicleta!). La inceputurile caravenei nici macar nu eram prima! Imediat dupa ea, mici, dulci si de scurta durata, racelile jeleu. Racelile care dureaza de azi pe maine (gume topitoare ţigari), care se revarsa identice, se inghit usor, lasa in urma servetele, ceaiuri si multi muci. Apoi nasul. Ciudata chestie, din cauza numeroaselor raceli, n-a mai ramas decat elefantul specific nasului, caci cel din urma s-a spart, a cazut, n-a fost nimeni pe faza, noi ne-am indepartat, era cald, etc. Ei, si alte numeroase mici animalutze, prietenoase si colorate ziua, noaptea gorgone si harpii, brrr.
Sus de tot, ingerul meu pazitor

In vizita la crocolili

Si i-am chemat pe şoricei pe la mine. Au primit invitatia cu bucurie, mai ales ca nu mai iesisera de prin coclaurile lor de vreo saptamana, tălpiţele lor cauciucate aveau nevoie de putina miscare si perspectiva omeneasca. De fapt ii chemasem sa ma ajute, ca eram singura si-ntr-o ureche.
-crocolili, wie geht es dir?
- am otita, şoriceilor
Apoi le-am aratat si le-am zis:
-prindeti urechea de aici si trageti foarte usor, oglinda cu ruj o ţineti in unghiul ăsta de aici dar nu care cumva sa va pierdeti echilibrul si sa-mi picati pe urechea medie, ca sunteti mancati.
Dupa ce am vazut cu totii ce se intampla inauntru, am ramas pe ganduri. Prima miscare fusese sa se dezbrace de uniforme- ca sa nu cantareasca mult (si sincer, nici nu aveam pretentii sa isi pastreze certificatele vestimentare, stiam cine sunt si care le era meseria pe vremuri) si rand pe rand sa urce de pe masa pe mine. A doua miscare, sa-mi aprinda o tigara din care eu am tras un fum iar restul utilitarei plasata in centrul urechii, pentru tragerea curentului din tânarul vulcan. In timp ce eu ma gandeam daca tigarile astea subtiri trag la fel de bine ca un kent 4 sa zicem, l-am auzit pe Marinel:
-stapana crocolili, cu baticul tivit in flori si fumul ce-ti iese din ureche arati ca o tiganca nebuna
Am oftat ca o fiinta vie. Dupa ce au scrumat pentru ultima oara, au coborat rand pe rand de pe mine iar pe masa. Dorinel mi-a sters din mers lacrima care se prelingea pe obrazul roz si zambind cu gura lui stirba, mi-a zis:
-intru eu primul!
Ceilalti trei au dat din cap si i-au inmanat băţul de vata si sticluţa cu ulei.
-stai! am zis eu, stapana lor
Si i-am lipit gura cu o sferto fâsie de scotch. Multumindu-mi in sinea mea, ca am fost atat de bine gandita, ca daca il apuca pe prichindel sa imi transmita ceva direct de la fatza accidentului, unde din cand in cand se pornesc sageti si vijelii aprige, eram mancata la randul meu (surzita). Dorinel, a inteles, si curajos si-a dat drumul pe topoganul formatiunii geologice aflate in chin.
-staaai, am zis eu iar. Haaamul, Dorinel!
Bunul meu prieten, coborat deja, tacea mâlc. Simteam doar cum, usor, cu beţigasul de vata inmuiat in ulei cald de masline, soricelul Dorinel imi masa crestele, rocile si vaile fierbinti, inaltate peste noapte acolo, inauntru. Era bine. Ceilalti trei- caci ii priveam tacuta si cuminte in oglinda cea mare-erau spanzurati cu capul in jos, incercand sa-l dibuie pe curajosul Dorinel.
Ei, in final cand n-am mai simtit nicio mangaiere, m-am asezat in pozitie oblica, am strans din ochii mei suferinzi si mi-am tras una in urechea dreapta, cea nevatamata. Dorinel a aterizat buimac pe pat. A povestit cum n-am fost in stare! sa-i punem amaratul ala de ham si neavand unde sa agate sticluta cu uleiul incalzit, si-a smuls banda adeziva, turnand continutul tamaduitor in gura. Saracul Dorinel! Jerpelit, fript si stirb in continuare.
-deci sticluta a ramas inauntru?! am strigat Euuuu
-a ramas, dară
...
I-am multumit frumos de tratament si le-am cerut iertare, lui si prietenilor sai (si ai mei, totodata), multumiri repetate ca nu m-au abandonat si ca au acceptat sa lucreze fara casca. Stiam prea bine, impotriva normelor UIAŞA. I-am servit cu niste kriek rosu si rece, doua felii de cascaval si i-am anuntat ca din pacate mai trebuie sa ramana in vizita, sa faca bine sa-si puna carabinierele pentru ca ii asteapta un săculeţ de sare incalzita in cuptor. Spinarea comuna a prietenilor şoricei va trebui sa escaladeze muntele Crocolili, ca o doare in continuare...

Printesa cea trista

Ah! De ce se mai dezbraca oamenii?! Ma intreb, de ce nu raman imbracati- pe teritoriul Disponibilitatii cu ţinută, regiune infloritoare si amabilă in care oamenii, doamne fereste nu in croieli speciale, ies in intampinare. De ce se schimba? Cu bratarile la mana, cu cerceii in urechiuse si cu rujul rosu pe buze eu sunt, mi se pare, c-un rost. Si recunosc, ma cuprinde o tristete galbenă cand coboara seara si ziua mea se sfarseste, stiu prea bine ca vine randul prosoapelor cu aripile lor de pasari flamingo, a degetelor pentru pian fara inele, a sonetelor profetice, vorba cuiva. Stiu exact ce urmeaza, cineva o taie din hipotalamus, io raman pe loc si dau din mana: sunt cam ponosită. Ce-a mai ramas din fosta printesa sclipicioasa, impodobita peste zi? Nobody's baby now. Mai bine ma culc, asa modestă. Si visez castele si persane pentru popasuri batiale, iar pe tron un clown, direct majestatea sa proprie.
De-aceea, io, crocolili, nu prea stau in haine de casa. Ma plictisesc de groaza cu mine in ele. Prefer hainele cele bune. Acu' ce-am ajuns, nu se stie exact de unde.

Haină de mâini

Din greseala a pus tropman mâna pe mine. Nu mi-am dat seama imediat, dar pe neasteptate, o particula de la periferia Galaxiei in spirala (corpuşorul meu) s-a facut de catifea, pe alocuri tesatura cu pete de materie intunecata, materie ce-n inconstienta ei galactica a urlat: n-o dezlipi! M-am uitat cu ochii mei mari la tropman: n-auzise nimic. Har Domnului, dar orisicum: ce mai neutrin de om. Treci prin el cu o rata de miliarde de particule toropite pe secunda, si niciun efect. Am baut mai departe cu coada ochiului gura rece de Coca Cola si in final am lasat-o balta. Incredibil, tropman asta! ma gandeam io cat dadeam pe gatlej licoarea fina de chimicale.
Am lasat mainile calde ale lui tropman intr-o balta imaginara si m-am apucat de conjugat in gand sich wünschen si brechen, apoi, fara sa ma mai gandesc, am sarit direct la pronumele posesiv persoana a 2 a, plural, masculin, toate cazurile, eur, eures, eurem, euren. Sie wünschen sich, dar mai ales: ce caldura blanda si catifelata poate sa emane baiatul acesta; de unde capeti mâini de soiul acesta?! Si doar il cunosc de-o vreme indelungata. Tropman, prietenul meu cel bun, te felicit! Viitoarea ta o sa fie fericita si imblanzita. N-am mai putut, le-am ridicat din balta si, de sus pana jos m-am acoperit cu zeci de astfel de perechi calde. Tropman turuia in continuare despre conservarea monumentelor istorice, iar eu ma indepartasem substantial, urechile imi erau infundate si eram deja ametita. Dar era o placere, sa ma infasor on and on and on intr-o haina luxoasa de maini calde. Baietii astia n-au habar de nimic...