In vizita la crocolili

Si i-am chemat pe şoricei pe la mine. Au primit invitatia cu bucurie, mai ales ca nu mai iesisera de prin coclaurile lor de vreo saptamana, tălpiţele lor cauciucate aveau nevoie de putina miscare si perspectiva omeneasca. De fapt ii chemasem sa ma ajute, ca eram singura si-ntr-o ureche.
-crocolili, wie geht es dir?
- am otita, şoriceilor
Apoi le-am aratat si le-am zis:
-prindeti urechea de aici si trageti foarte usor, oglinda cu ruj o ţineti in unghiul ăsta de aici dar nu care cumva sa va pierdeti echilibrul si sa-mi picati pe urechea medie, ca sunteti mancati.
Dupa ce am vazut cu totii ce se intampla inauntru, am ramas pe ganduri. Prima miscare fusese sa se dezbrace de uniforme- ca sa nu cantareasca mult (si sincer, nici nu aveam pretentii sa isi pastreze certificatele vestimentare, stiam cine sunt si care le era meseria pe vremuri) si rand pe rand sa urce de pe masa pe mine. A doua miscare, sa-mi aprinda o tigara din care eu am tras un fum iar restul utilitarei plasata in centrul urechii, pentru tragerea curentului din tânarul vulcan. In timp ce eu ma gandeam daca tigarile astea subtiri trag la fel de bine ca un kent 4 sa zicem, l-am auzit pe Marinel:
-stapana crocolili, cu baticul tivit in flori si fumul ce-ti iese din ureche arati ca o tiganca nebuna
Am oftat ca o fiinta vie. Dupa ce au scrumat pentru ultima oara, au coborat rand pe rand de pe mine iar pe masa. Dorinel mi-a sters din mers lacrima care se prelingea pe obrazul roz si zambind cu gura lui stirba, mi-a zis:
-intru eu primul!
Ceilalti trei au dat din cap si i-au inmanat băţul de vata si sticluţa cu ulei.
-stai! am zis eu, stapana lor
Si i-am lipit gura cu o sferto fâsie de scotch. Multumindu-mi in sinea mea, ca am fost atat de bine gandita, ca daca il apuca pe prichindel sa imi transmita ceva direct de la fatza accidentului, unde din cand in cand se pornesc sageti si vijelii aprige, eram mancata la randul meu (surzita). Dorinel, a inteles, si curajos si-a dat drumul pe topoganul formatiunii geologice aflate in chin.
-staaai, am zis eu iar. Haaamul, Dorinel!
Bunul meu prieten, coborat deja, tacea mâlc. Simteam doar cum, usor, cu beţigasul de vata inmuiat in ulei cald de masline, soricelul Dorinel imi masa crestele, rocile si vaile fierbinti, inaltate peste noapte acolo, inauntru. Era bine. Ceilalti trei- caci ii priveam tacuta si cuminte in oglinda cea mare-erau spanzurati cu capul in jos, incercand sa-l dibuie pe curajosul Dorinel.
Ei, in final cand n-am mai simtit nicio mangaiere, m-am asezat in pozitie oblica, am strans din ochii mei suferinzi si mi-am tras una in urechea dreapta, cea nevatamata. Dorinel a aterizat buimac pe pat. A povestit cum n-am fost in stare! sa-i punem amaratul ala de ham si neavand unde sa agate sticluta cu uleiul incalzit, si-a smuls banda adeziva, turnand continutul tamaduitor in gura. Saracul Dorinel! Jerpelit, fript si stirb in continuare.
-deci sticluta a ramas inauntru?! am strigat Euuuu
-a ramas, dară
...
I-am multumit frumos de tratament si le-am cerut iertare, lui si prietenilor sai (si ai mei, totodata), multumiri repetate ca nu m-au abandonat si ca au acceptat sa lucreze fara casca. Stiam prea bine, impotriva normelor UIAŞA. I-am servit cu niste kriek rosu si rece, doua felii de cascaval si i-am anuntat ca din pacate mai trebuie sa ramana in vizita, sa faca bine sa-si puna carabinierele pentru ca ii asteapta un săculeţ de sare incalzita in cuptor. Spinarea comuna a prietenilor şoricei va trebui sa escaladeze muntele Crocolili, ca o doare in continuare...