Frig si pacat ca ne apropiem de casa. Asa cum ti-am mai zis si altdata, as vrea sa continui drumul.
In schimb n-as vrea sa cobor, sa pipai dupa telefon, sa imi trag gentile de pe bancheta din spate si sa trantesc usa, sa pasesc repezit dalele din fatza blocului 24, sa calc pe gaura de canal cu patru gauri. Si sa sun la interfon. Mereu ma intorc, oricand ar putea fi cineva in spatele meu.
Ma vad stand in casa scarii, privind cutiile de lemn cu numere de la 16 la 37. Unele sunt intr-o stare mai buna decat altele, unii oameni sunt mai singuri decat altii, unele inchise cu lacat, altele lipsite de numerele corespunzatoare, altele pline de abtibilduri. Ma strange ceva de gat, ma intorc iar la cutia de posta cu nr 16 si imi bag mainile in ea. Sa mi le incalzesc, sa dau peste niste pui de randunica care sa imi ciupeasca varfurile degetelor, sa imi fac un tratament, sa ma inchin, sa mi le proptesc, sa cer de baut.
Daca n-as fi coborat, ce bine ar fi fost.
Dar asa, ma dau cu oja in cutie. De ce? Pentru ca e prea tarziu, pentru ca m-am indepartat.
As strange in brate panoul de cutii de lemn, l-as inchide in bratele mele pana mi s-ar destrama materialul bluzei roz de la subsuori. Pana la osteneala, pana la febra musculara. Mi-as lipi fruntea de cuibul meu de corespondenta pana mi-ar amorti linile pielii. O muzica incet fredonata, miorlaita. Si-as plange peste lemn.
Apasatura fruntii as duriga-o spre obrazul drept, imprimat si durigat pe suprafata lemnului pana la urmatoarea granita. Apoi ceafa, renuntand la brate. Cu ceafa lipita de peretele de lemn, mi-as intinde mainile ca si cum as imagina un zbor.
Apasatura fruntii as duriga-o spre obrazul drept, imprimat si durigat pe suprafata lemnului pana la urmatoarea granita. Apoi ceafa, renuntand la brate. Cu ceafa lipita de peretele de lemn, mi-as intinde mainile ca si cum as imagina un zbor.
Un zbor in casa scarii si fire de par agatate in teasta cutiei de posta.
Ce ingrozitor e sa cobori, sa-ti tarai gentile in urma pasilor grei si singuri. Sa trantesti usa si ca fraiera sa n-o deschizi la loc. Sa te indepartezi. Sa-ti inghete mainile pe cifrele interfonului, sa privesti in spate pentru ca oricand poa sa fie cineva.
Daca panoul de poste ar fi un zid invizibil l-as troncani, l-as hodorogi, m-as juca escaladandu-l cu mainile. Mutandu-le, inaltandu-le, agatandu-le, permutand palmele peste cutiile alipite. As incepe sa zig zag din solduri, sa ma rotesc, sa ma frec, sa inalt, sa zaresc din varfuri, sa inapoiez gleznele. Sa zgaltai formele si postele. As dansa. Toate cutiile pentru scrisori au un vagin. Cutiile pentru scrisori sunt de gen feminin.
Palmele mele s-ar indragosti in jocul asta, dar eu n-as vedea nici un viitor. Le-as lasa sa pipaie in continuare, sa asmuteasca lemnul. In final, as inceta si as pleca.
Palmele mele s-ar indragosti in jocul asta, dar eu n-as vedea nici un viitor. Le-as lasa sa pipaie in continuare, sa asmuteasca lemnul. In final, as inceta si as pleca.
Cutiile de corespondenta au o prapastie, un hau, un abis, un gol. O teasta, o crapatura prin care incerc sa-mi spanzur degetele lungi si subtiri, sa mi le strecor elastic, sa pipai genunea pe dinauntru. Acestea au lacat.
Cuiburile fara lacat permit deschiderea cutiei, portii, cortinei. Golul inceteaza a mai fi abis, hau, prapastie. Cutia de corespondenta devine un portbagaj. Il ridic, Imi var gentile in portbagaj, eliberata plec in urma ta.
Lacatele sunt drumul spre stramtoare. Cheile sunt drumul spre stramtoare, pasuri, trecatori, stramtori. Nu-mi plac lockatele, nu-mi plac corespondetele inchise in abisuri, goluri, prapastii.
Cheile nu deschid, cheile vestesc inchiderea.
Imi plac scenele, cortinele, portbagajele.
Si scarile. Pe care le urc, in urma corespondentei. Ma adapostesc in casa mea si citesc toate scrisorile strangulate, furate, invizibile, sustrase.
Secretosilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu